Aspecte istorice

Aspecte istorice despre Surorile Ordinului Sfântului Vasile cel Mare
Provincia „Inima Neprihănită a Sfintei Fecioare Maria” din România

Începutul demersurilor de fondare a Comunității Surorilor Baziliene în România are loc în anul 1946 la Gherla, prin Maica Ana Maria Fekete, o soră din Congregația Surorilor Vincentine din Satu Mare. Născută în Satu Mare într-o familie greco-catolică de români, Maria vedea în oraș multe călugărițe vincentine romano-catolice, de care se atașează foarte mult, astfel că în 19 iulie 1924, la vârsta de 18 ani, intră în Congregație, după ce mai întâi a primit aprobarea de schimbare a ritului. După depunerea voturilor, în 14 septembrie 1925, face școala sanitară și apoi activează în spital. În următorii 20 de ani este dedicată rugăciunii, comunității și îngrijirii bolnavilor. Însă după un timp nu-i este indiferentă situația multor tinere greco-catolice dornice să intre în mănăstire, dar care nu erau acceptate din diferite motive. Selecția era exigentă dacă ne gândim numai la faptul că erau aproximativ 400 de surori vincentine în Satu Mare, era problema legată de spații, apoi dificultățile legate de limbă.

La începutul anilor 1940 Sr. Ana a simțit în suflet un impuls care o îndemna să facă ceva pentru multele fete care mergeau la mănăstire, dar nu erau primite. Acest impuls s-a transformat într-o grea luptă sufletească, care cerea un bun discernământ. A descoperit aceste lupte părintelui spiritual, care a îndemnat-o să se roage pentru a înţelege planul lui Dumnezeu. În anul 1942, surorile vincentine din Budapesta au cerut comunității din Satu Mare să le trimită câteva surori asistente medicale, să le ajute cu răniții pe front. Printre cele desemnate să plece a fost și Sr. Ana.

Providența lucrează tainic și minunat. În anul 1944 Sr. Ana este trimisă din Budapesta la Gherla, să însoțească un ofițer grav rănit. După ce predă rănitul familiei, rămâne pentru câteva zile la Gherla, unde la biserica greco-catolică îl întâlnește pe Pr. bazilian Leon Manu, egumenul Mănăstirii de la Nicula. Această întâlnire reprezintă începutul unui drum, care într-un timp destul de scurt va duce la fondarea unei comunități de surori greco-catolice la Gherla.

Dorința ei de a face ceva pentru fetele greco-catolice care doreau să intre în mănăstire și nu erau  primite, se întâlnește cu intenția călugărilor bazilieni de a crea ramura feminină a Ordinului Bazilian și cu dorința PS Iuliu Hossu, care dorea fondarea unei Congregații diecezane de surori greco-catolice. La aceste dorințe și intenții se adaugă un eveniment important. În Gherla era un Azil de bătrâni pentru săraci, administrat de Biserica Armeano-Catolică și încredinţat unei congregaţii de surori, care au plecat odată cu retragerea trupelor germane. În această situaţie, Mons. Lengyel Zoltan a cerut altor Congregații să preia azilul, însă niciuna nu a putut. S-a adresat și Sr. Ana Fekete cu rugămintea de a-l ajuta să găsească o rezolvare. Date fiind frământările ei, după ce s-a sfătuit cu Pr. Leon Manu și acesta prevăzând posibilitatea înfiinţării unei comunităţi de surori, a considerat potrivit ca Sr. Ana să rămână în Gherla, fiind aproape de Nicula se putea colabora foarte bine. Erau multe fete doritoare să îmbrățișeze viața călugărească, dar nu erau primite în congregațiile existente, fie că erau sărace, dar mai ales pentru faptul că erau foarte multe vocații. Așadar Sr. Ana a preluat azilul de bătrâni. Acest lucru i-a oferit posibilitatea să aibă o casă unde să locuiască și un loc unde să poată primi fetele dornice de a intra în mănăstire. Aşa a început să lucreze cu primul grup de candidate. Încet, visul ei lua contur. Împreună cu Pr. Leon Manu a mers la PS Iuliu Hossu pentru a-i împărtăşi intenţiile sale. Episcopul a fost foarte bucuros să audă de înfiinţarea unei noi congregaţii, deoarece știa că sunt multe tinere dornice să intre în mănăstire. Azilul era ca o mănăstire. În jurul Maicii Ana s-a adunat într-un timp scurt un grup de zece tinere dornice să se consacre Domnului. Acestea respectau programul de rugăciune, viaţa comunitară şi experimentau dăruirea lor în slujirea bătrânilor.

Aprobarea Congregației din partea Romei a venit la începutul anului 1948, într-o perioadă în care regimul comunist instalat la putere emana legi restrictive împotriva Bisericii Greco-Catolice, iar la sfârșitul anului toţi călugării şi călugăriţele au fost nevoiţi să părăsească mănăstirile, unii fiind duşi în închisoare şi plătind cu viaţa credinţa lor, iar mănăstirile confiscate.

Maica Ana a rămas încă la azil cu candidatele până în toamna anului 1949 când au fost alungate de Securitate, atât de la azil cât și din Gherla. Plină de credință, înzestrată cu tenacitate Maica Ana se întoarce la Gherla și cumpără o casă mică, cu bani primiți de la un frate, și adună candidatele în jurul ei. Nu mai avea sfat și îndrumare de la Pr. Manu care fusese alungat de la Mănăstirea Nicula și nici de la Episcopul Iuliu Hossu care era arestat. Maica Ana se încrede în Dumnezeu și se lasă în voia Lui continuându-și în secret misiunea formării tinerelor și a susținerii credincioșilor greco-catolici.

       Domnul lucrează atât de minunat. În anul 1950 au fost aduși cu domiciliu obligatoriu la Gherla un grup de călugări iezuiţi. La cererea Maicii Ana aceștia au acceptat să se ocupe de îndrumarea candidatelor. Părintele provincial Chira a fost spiritualul candidatelor până când a fost arestat. Deseori le zicea: „Puternic este harul lui Dumnezeu, că ce altceva v-a adus în aceste timpuri şi vă ţine aici decât harul Lui. Nu vă atrage nici mănăstirea, nici haina, nici liniştea locului, că nu aveţi nimic din toate acestea” (Declarație Sr. Bazilia).

 În 25 martie 1952 au intrat în noviciat primele candidate. Sfânta Liturghie în rit bizantin a fost celebrată de Pr. Cornel Chira și alți confrați, în mare secret, în una din camerele lor. La începutul Sf. Liturghii părintele le-a spus: „Iată ce înseamnă să fii nebun pentru Cristos. Biserica desfiinţată, toţi episcopii şi preoţii în închisoare, iar voi de bunăvoie începeţi un drum nou, în necunoscut, atât la nivel personal cât şi comunitar, deoarece este tocmai actul de naştere a unei noi Congregaţii”. (Declarație Sr. Bazilia) Pr. Chira le-a spus candidatelor că împreună cu Maica Ana au ales nume semnificative pentru ele, considerând ca noua comunitate să fie aşezată pe patru stâlpi puternici: pe corifeii apostolilor Petru şi Pavel şi pe cei dintâi întemeietori de ordine călugăreşti. Astfel primele surori s-au numit: Bazilia, Benedicta, Petronela şi Paula. Au urmat încă trei serii de înveșmântări cu iezuiții până în martie 1954, erau deja zece novice. Apoi acest șir s-a încheiat, deoarece iezuiții o parte au fost arestați și duși în închisoare, iar alții au fost mutați la un alt domiciliu sub supravegherea Securității.

Comunitatea surorilor abia fondată și-a continuat drumul împărtăşind destinul Bisericii Greco-Catolice persecutate. Surorile participau la liturghie în bisericile romano-catolice și se adunau pentru rugăciune în case private, în secret, alături de alți credincioși greco-catolici.

În mai 1959 Maica Ana a fost chemată să dea mărturie despre credința și fidelitatea ei în închisorile comuniste. Iată motivul condamnării: „Delictul constă în aceea că inculpata încă din anul 1946 încerca să constituie împreună cu fostul călugăr şi preot bazilitan Manu Leon Iulian, o ramură greco-catolică a Ordinului Sfântul Vincențiu denumită Congregaţia Inima Neprihănită. De asemenea inculpata a atras în jurul ei şi diferite călugăriţe şi tinere pe care le organizează în mod clandestin”. A făcut 5 ani de închisoare fiind eliberată în martie 1964, odată cu eliberarea deţinuţilor politici.

Încă înainte de arestarea Maicii Ana, grupul surorilor s-a împrăştiat în diferite locuri în căutarea unui loc de muncă, au rămas în Gherla doar trei surori: Bazilia, Benedicta şi Mihaela. După eliberarea din închisoare Maica Ana nu a fost lăsată să locuiască cu surorile. Au dus-o într-o casă cu alte deţinute politic. Era foarte slăbită deoarece în închisoare se îmbolnăvise de tuberculoză. După o perioadă a fost dusă la un sanatoriu TBC, apoi lăsată în familie, de unde în 4 ianuarie 1970 Dumnezeu a chemat-o la Sine.

Refondarea Comunității Surorilor Baziliene și aprobarea oficială în Ordin

Sămânţa aruncată în pământul bun nu a rămas neroditoare, la un an după moartea Maicii Ana Domnul a rânduit un nou început. În anul 1971, Părintele bazilian Sabin Dăncuș OSBM, cunoscând mai multe fete dornice de a se consacra lui Dumnezeu, cu aprobarea superiorului provincial și al Ordinariului diecezan, a pus bazele unei comunităţi de surori baziliene la Cluj.   Primele surori au intrat în noviciat în anul 1972, în mare secret. Acestea au fost: Sr. Iustina Iusco, Sr. Ioana Bota, Sr. Ecaterina Pintea și Sr. Agneta Chindriș. Toate activitățile se făceau în mare secret, cu multă prudență. Pr. Sabin Dăncuș știa ce înseamnă detenția comunistă, deoarece fusese în închisoare din anul 1950 până în 1956, și era supravegheat în continuare de Securitate. Cu toate acestea focul Spiritului era mai puternic și încrezător în harul Domnului s-a dedicat total sufletelor. După doi ani de la primirea primelor surori în noviciat,  Pr. Sabin află că la Gherla sunt patru surori, care au intrat în comunitate în 1952 cu Maica Ana. De la Pr. Petru Jiman OSBM din Gherla au aflat și ele, și la scurt timp au cerut să se unească cu comunitatea de la Cluj. Surorile rămase din prima generație sunt: Bazilia, Benedicta, Mihaela şi Macrina.

Din binecuvântarea Domnului şi a activității intense a Pr. Sabin între anii 1972-1989 au fost multe chemări în comunitatea surorilor. În special perioada anilor `80 poate fi numită perioada de înflorire a comunităţii, deoarece în această perioadă au intrat foarte multe tinere. Suntem recunoscătoare Pr. Sabin Dăncuș pentru implicarea lui în formarea și îndrumarea surorilor, pentru multele călătorii pe care le-a făcut vizitând pe fiecare soră în parte, fiind răspândite în multe sate și orașe pe întreg cuprinsul țării, pentru cărțile de rugăciune și meditație scrise la mașină de el însuși, pentru încurajarea în apostolatele secrete pe care le făceau surorile susținând vie credința Bisericii greco-catolice persecutate.

În anul 1978, după șapte ani de la constituirea comunităţii, Pr. Sabin conştient că surorile aveau nevoie de o inimă maternă a sfătuit surorile să-și aleagă o superioară, iar dânsul să rămână doar îndrumătorul spiritual.  Astfel, a organizat alegeri și prima superioară aleasă a fost Maica Ioana Bota. Ea a dus greul comunității pe toată perioada de clandestinitate, în colaborare strânsă cu Pr. Sabin, iar apoi în libertate încă două mandate, deci în total 21 de ani de slujire în conducerea Provinciei. Tot atunci au fost alese şi primele consiliere: Sr. Ecaterina Pintea, Sr. Iustina Iusco şi Sr. Aloisia Pop. Neavând o regulă bine stabilită, perioada mandatului nu era precizată, aşa că acest consiliu de conducere a rămas pe toată perioada de clandestinitate. Maica Ioana Bota a pregătit multe materiale care au fost de ajutor în formarea surorilor şi în trăirea vieţii călugăreşti.

Din anii 1980 când persecuția Bisericii în România a scăzut în intensitate, Surorile au prins curaj și au început să se organizeze în patru comunități locale. Aceasta nu înseamnă că s-au adunat să locuiască împreună, pentru că nu era posibil, ci chiar dacă locuiau în localități diferite cele mai multe singure sau în familie, mergeau cel puțin odată pe lună la comunitatea cea mai apropiată pentru o zi de rugăciune și comuniune. Cele patru centre de comunități locale au fost: Cluj-Napoca, Gherla, Năsăud și Sălăjeni. Fiecare comunitate avea o superioară locală și întâlnirile se făceau duminica prin rotație. Maica Ioana și Pr. Sabin erau la dispoziţia surorilor la fiecare întâlnire comunitară lunară. Deci la fiecare sfârșit de săptămână erau pe drum, cu trenul, cu autobuzul, deși amândoi aveau serviciu. În perioada de clandestinitate surorile au purtat veșmântul călugăresc doar când erau înveșmântate, la intrarea în noviciat cât ținea ceremonia, apoi haina era ascunsă. Dacă nu a fost posibilă purtarea hainei călugărești, surorile au stabilit o haină civilă, care să fie purtat  în casă în timpul întâlnirilor.

Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat cu multe vocații, astfel că la sfârşitul anului 1989 când Biserica a fost repusă în libertate, comunitatea număra 60 de surori.

            Activitatea surorilor în perioada de clandestinitate

Surorile Baziliene s-au preocupat nu numai de propria formare, ci asemenea primilor creştini persecutaţi și-au transformat propriile case în capele de rugăciune şi întreaga lor viaţă în misiune pentru popor, mărturisind cu dârzenie credinţa lor şi înlesnind prin activitatea lor administrarea Sfintelor Taine şi cateheza, pregătind astfel noi generaţii de copii şi tineri pentru o viaţă creştină. Putem spune că viaţa Surorilor Baziliene în această perioadă poate fi asemănată cu adevărate lumini care au arătat drumul credinţei chiar şi în bezna ideologiei propagate de regimul comunist. În această perioadă surorile au lucrat diverse munci fiind angajate la companiile de Stat, pentru a se susține. Nu știa nimeni despre ele că sunt călugărițe, totul era secret.

Legătura cu Ordinul Surorilor Sfântului Vasile cel Mare din Roma

Surorile Baziliene din România au aflat de la părinţii bazilieni că în multe ţări din Europa şi America sunt surori baziliene, centralizate într-un Ordin, cu conducerea generală la Roma. Dorinţa lor a fost să intre în legătură cu ele, dar era foarte greu. În anul 1984 un preot apropiat de surori, Pr. Virgil Florian și Lucia Florian, au reușit să plece la Roma și au dus primele informații despre existența surorilor din România. La începutul anului 1988 a plecat la Roma Pr. Sabin Dăncuș, care a avut toate informațiile și le-a prezentat superioarei generale și consiliului.

În octombrie 1988 i s-a permis Sr. Valeria Bolfă să plece la Roma pentru o lună. A fost prima soră care a luat contactul cu Conducerea Generală. Aceasta a fost mărturia vie a existenței surorilor și a dorinței de unire cu Ordinul.

Ultimul act a fost vizita superioarei generale Maica Cristopher Malcovsky și a consilierei generale Sr. Gabriela Husulak, care au reușit să obțină viza și să viziteze ca turiste România, o țară comunistă, în luna aprilie 1989. Impresionată de surorile pe care le-a găsit în România, de modul lor de trăire autentică a vocației, chiar dacă nimeni nu știa că sunt călugărițe, de organizarea lor, a propus surorilor capitulare întrunite la Roma acceptarea în ordin. Astfel în timpul Capitlului General din iunie 1989 surorile capitulare au aprobat încorporarea surorilor din România în Ordin. În 2 iunie 1989, Prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, Eminenţa Sa Cardinal D. Simon Lourdusamy, a aprobat şi binecuvântat încorporarea surorilor din România ca provincie în cadrul Ordinului. În baza acestor aprobări, Curia Generală a Surorilor Baziliene din Roma, prin Decretul PN. 359/19 iulie 1989, a încorporat în Ordinul Surorilor Baziliene, cu statut de Provincie sub patronajul „Inimii Neprihănite a Sfintei Fecioare Maria”.

PERIOADA DE LIBERTATE

Odată cu căderea comunismului Biserica Greco-Catolică și-a primit libertatea de exprimare și odată cu ea și comunitatea surorilor. Și iată lucrarea miraculoasă a Domnului: în decembrie 1948 au intrat în clandestinitate 6 candidate și fondatoarea, fără a avea nicio mănăstire, iar în decembrie 1989 au ieșit la lumină 60 de Surori cu voturi, câteva novice și candidate.

Datorită faptului că nu aveau motive să aștepte restituirea mănăstirilor, pentru că nu au avut niciuna, toată existența lor până acum a fost pe ascuns, în catacombe, surorile au început imediat demersurile pentru construirea unei mănăstiri la Cluj-Napoca, pe locul unei case mici a Sr. Veronica Șușman. Piatră de temelie pentru construirea primei mănăstiri a Surorilor Baziliene a fost pusă în decembrie 1990, de către PS George Guțiu, Episcopul de Cluj-Gherla, și un sobor de preoți, printre care și Pr. Sabin Dăncuș OSBM. Lucrările au durat doi ani, astfel că în data de 18 iulie 1993, a avut loc binecuvântarea Mănăstirii Sfânta Macrina și sfințirea Capelei interioare și a altarului din curte. Sfânta Liturghie a fost celebrată de Episcopii George Guțiu și Lucian Mureșan împreună cu Nunțiul Apostolic Mons. John Bukovscy și 40 de preoți, care s-au unit în rugăciune în jurul Sfântului Altar. Au participat peste 100 de persoane consacrate și cca. 5000 de credincioși. Pentru surorile baziliene a fost o zi de binecuvântare și imensă bucurie pentru că Dumnezeu ne-a ajutat să terminăm această construcție.

Surorile s-au pus la dispoziția Bisericii Greco-Catolice și au răspuns cu generozitate solicitărilor episcopilor colaborând la refacerea Bisericii.

Astfel încă din anul 1990 la invitația Episcopului Ioan Ploscaru trei surori au plecat la Lugoj, pentru a se ocupa de catehizarea copiilor, a tinerilor și adulților; pentru serviciul în catedrală și la sediul episcopal și să ajute la organizarea Episcopiei după 42 de ani de interdicție. Surorile care au deschis comunitatea din Lugoj sunt: Sr. Laurenția, Sr. Veridiana și Sr. Marcela. În perioada 1992-1994 s-a cumpărat o casă pentru surori, care era împărțită pe trei apartamente, care apoi s-a renovat. De-a lungul anilor s-au perindat mai multe surori în această comunitate, amintim doar câteva care au stat mai mulți ani: Sr. Valeria Bolfă, Sr. Gema Lorenț, Sr. Iustina Iusco. Actualmente comunitatea este formată din M. Valentina Hădărău – superioară, Sr. Rafaela Ferenț și Sr. Teodora Chișcă.

În anul 1991 la invitația PS George Guțiu un grup de surori încep activitatea la cantina Institutului Teologic din Cluj, astfel s-a deschis o nouă comunitate lângă Episcopie. Amintim doar câteva surori care au activat mai mulți ani aici sunt: Sr. Magdalena Pleș, Sr. Iosifa Duca, Sr. Irina Hogea, Sr. Flavia Marc, Sr. Rita Flămând, Sr. Bernadeta Chindriș, Sr. Veronica Chindriș.

În anul 1992 la invitația PS Lucian Mureșan s-a deschide o nouă comunitate la Baia Mare aproape de sediul episcopal, surorile lucrând la cantina Institutului și la capelă. Primele Surori care

au început misiunea aici erau în vârstă, dar au dorit să se pună la dispoziția Bisericii și să dea tot ce pot pentru formarea preoților de care era atâta nevoie. Aceste surori au fost: Sr. Ana Pașca, Sr. Rozina Meseșan, Sr. Iacinta Meseșan și Sr. Febronia Fati. După doi ani aceste surori au fost înlocuite cu altele mai tinere: Sr. Claudia Mureșan, Sr. Varvara Cotu și Sr. Veronica Chindriș.

În anul 1993 s-a primit ca donație din partea familiei Pașca Silvia și Ioan proprietatea de pe Dealul Crucii, cu scopul de a construi o mănăstire de pelerinaj și un centru de spiritualitate. Așa s-a format aici o comunitate de surori.

Tot în anul 1993 s-a cumpărat și o casă la Gherla și surorile care până atunci locuiau singure s-au mutat în noua locuință pentru a trăi în comunitate. Apoi în anul 2000 s-a cumpărat o casă mai mare, care era lângă casa surorilor și după lucrări de renovări cele două case s-au unit și astfel s-a creat un spațiu frumos unde surorile pot trăi viața comunitară. De menționat că această casă se află în imediata apropiere a Azilului de bătrâni unde a fost Maica Ana Fekete cu primele candidate, iar surorile merg odată pe săptămână la Azil însoțind preotul la celebrarea Sfintei Liturghii și pentru a sta de vorbă cu bătrânii. Actualmente azilul este în proprietatea Statului.

În anul 1996 s-a pus piatra de temelie pentru construcția unei biserici de pelerinaj și a unui centru de spiritualitate la Baia-Mare. Lucrările de construcție au durat trei ani, biserica s-a construit chiar sub pădure, s-a făcut drum de acces, s-a construit calea crucii pe dealul care duce la biserică și sus o grotă a Maicii Domnului. La 1 august 1999 s-a făcut sfințirea bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Din acest an s-a organizat anual pelerinajul de 15 august, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. În anul 2000 s-a făcut binecuvântarea centrului de spiritualitate. În 2004 s-a adăugat câmpul căsuțelor, spații pentru cazarea celor care doresc să se retragă în această oază de liniște pentru exerciții spirituale, reculegeri și alte evenimente.

Mulțumim Domnului pentru toate!