În timpul Capitlului General din iunie 1989, Surorile capitulare au hotărât ca Surorile Baziliene din România să fie încadrate în Ordinul cu statut de Provincie.

Având aprobarea și binecuvântarea din partea Congregației pentru Bisericile Orientale din Roma dată în 2 iunie de către Eminența Sa Cardinal D. Simon Lourdusamy, Prefect, Curia Generală a Surorilor Baziliene din Roma în data de 19 iulie 1989, prin Decretul P. N. 359/1989 a declarat și încorporat în Ordinul Surorilor Baziliene, cu statut de Provincie, Comunitatea Surorilor din România. Provincia este așezată sub patronajul „Inimii Neprihănite a Sfintei Fecioare Maria” .

Am intrat astfel într-un Ordin de Drept Pontifical și am început să ne conducem după Constituția Ordinului Surorilor Baziliene.

Chiar dacă Surorile Baziliene nu au avut posibilitatea să trăiască într-un cadru de mănăstire, cu un program comun de rugăciune și nici să aibă viață de comunitate, fiecare dintre ele a purtat mănăstirea în suflet și a încercat să împlinească același program de mănăstire.

Privind în urmă putem spune că este un miracol faptul că această comunitate a început să se formeze în ajunul desființării BRU și a cunoscut o dezvoltare puternică și rapidă în timpul de persecuție. Surorile au dat dovadă de un mare curaj în mărturisirea credinței greco-catolice și în încercarea de educare a poporului lui Dumnezeu.

În acest sens casele multora dintre Surori au fost transformate în capele unde mergeau mulți credincioși pentru a participa la Sf. Liturghie sau alte rugăciuni. De asemenea în casele Surorilor s-au făcut multe boteze, cununii și Prima Împărtășanie a copiilor.

Cei mai mulți dintre credincioșii care participau la rugăciune împreună cu Surorile, nu știau despre acestea că sunt călugărițe. Perioada de persecuție a BRU, a fost o perioadă de timp în care viața Bisericii a fost foarte asemănătoare cu viața primilor creștini din primele trei secole ale creștinismului. De fapt grupurile de creștini greco-catolici trăiau viața spirituală foarte intens, asemenea călugărilor și în unele cazuri împreună cu ei.

Poate că am putea asemăna viața surorilor din această perioadă cu un far sau luminițe, care au arătat credincioșilor drumul, în întunericul ideologiei comuniste. Prin activitatea depusă de Surori care erau împrăștiate în satele și orașele țării, s-a creat o puternică legătură și comuniune între: ierarhie, cler și credincioși. De aceea chiar dacă credincioșii greco-catolici persecutați și nerecunoscuți, se adunau pentru rugăciune doar în ascuns, informațiile circulau foarte bine. De foarte multe ori Surorile au fost mesagere ale episcopilor și preoților, făcând cunoscut credincioșilor evenimentele din Biserica Greco-Catolică prigonită, dar foarte vie, care dădeau foarte mult curaj.

De asemenea toate Surorile s-au preocupat mult de viitorul acestei Biserici. În acest scop au căutat prin toate mijloacele posibile de atunci să catehizeze și să educe în spiritul moralei creștine copiii și tineretul.

Prin fondarea Comunității Surorilor Baziliene și dezvoltarea ei în perioada de persecuție, Biserica Română Unită a ieșit la lumină, în libertate mai îmbogățită cu încă o Comunitate de Surori.

Înapoi la „Aspecte istorice”