Sfântul Vasile cel Mare, fratele Sf. Macrina, s-a născut în anul 329 în Cezareea capitala provinciei Capadocia, oraș din Asia Mică. Astăzi orașul se numește Kayseri, provincia Anatolia din Turcia. Este unul dintre cei trei Părinți capadocieni și singurul care s-a bucurat de cinstea de a fi numit ”cel Mare”, datorită darurilor speciale cu care a fost înzestrat: mare personalitate eccleziastică, bun organizator, exponent și apărător al adevăratei învățături creștine, părinte al monahismului răsăritean – cel care a scris primele reguli de viață comunitară monastică.
A studiat la Cezareea Capadociei, la Constantinopol și Atena, însușindu-și tot ce era mai bun din cultura vremii. La Atena a legat o strânsă prietenie cu Grigore de Nazianz, care a fost întotdeauna impresionat de inteligența și spiritul său profund. Revine în Cezareea în 356 și devine profesor de retorică. Sub influența surorii sale Macrina, părăsește cariera de profesor, se apropie mai mult de Biserică, iar episcopul Dianius îl încurajează să accepte o slujbă bisericească.
În căutarea căilor spre perfecțiune, primul pas pe care îl face este de a primi Taina Botezului în 357, apoi pornește într-un pelerinaj pentru a vizita marile centre de trăire ascetică. Prima formă de monahism pe care Sf. Vasile a studiat-o a fost cea urmată de ucenicii episcopului Eustațiu de Sebaste, însă nu s-a regăsit în acel tip de monahism. Pentru cunoașterea altor forme de monahism a călătorit în Siria, Palestina, Egipt și Mesopotamia.
În 358 s-a întors din pelerinaj cu un plan de organizare a vieții monahale alcătuit după modelul de viață trăit alături de ucenicii Sf. Pahomie cel Mare și de anahoreții care trăiau după regulile Sf. Antonie cel Mare. Acest plan a fost pus în practică la Annesi, un domeniu al familiei sale, din vecinătatea râului Iris, unde fondează o mănăstire cu viață comunitară, formată din tineri care-i erau prieteni și unii dintre monahii lui Eustațiu. Pe cealaltă parte a râului se retrăsese mai înainte sora lui Macrina cu un grup de tinere. Astfel pune temeliile primei comunități cenobitice. El îmbina munca manuală cu rugăciunea și cu râvna intelectuală. Aici a scris Regulile vieții monahale (Regulile Mari și Mici) fiind considerat părintele monahismului oriental. Regulile monahale ale Sf. Vasile au rămas în Biserica de Răsarit temelia organizarii vieții mănăstirești. În Apus, ele au circulat în traducerea făcută de Rufin de Aquileea și au fost cunoscute de Sf. Benedict, întemeietorul monahismului apusean, care s-a inspirat din aceste reguli, atunci când a scris primele reguli monahale, care stau la temelia organizarii vieții călugărești în Biserica din Apus.
În 370 murind episcopul Eusebiu, Vasile a fost ales în locul acestuia. În această înaltă funcție, el era Mitropolit al Capadociei și Exarh al Pontului, autoritatea sa întinzându-se între Balcani, Mediterană și Marea Egee până la Eufrat. El a depus un mare efort la organizarea Bisericii și a luptat pentru drepturile clerului, totodată punând un mare accent pe pregătirea lor temeinică. A susținut lupta lui Atanasie cel Mare contra arienilor și a apărat învățătura creștină niceeană. Este remarcabilă în acest sens poziția demnă și neînfricată pe care a avut-o în fața împăratului Valens, susținător al ereziei ariene.
Pentru monahi Sf. Vasile a favorizat viața în comun, deoarece credea că în viața comunitară se poate împlini mai perfect porunca iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Pentru el monahismul este viața creștină perfectă arătată de Isus în Evanghelie, care asigură mântuirea întrucât reprezintă distanțarea de lume, dar în același timp inserarea într-o comunitate, care își propune să realizeze iubirea lui Dumnezeu în rugăciunea comunitară și iubirea față de aproapele. Cel mai important izvor al învățăturii și regulilor sale este Biblia, în special Noul Testament. Sf. Vasile nu a despărțit asceza de slujirea aproapelui, ci le-a ținut unite, ca lumea să găsească în obștea călugărească un exemplu ideal de societate creștină.
I-a îndemnat pe călugări să lucreze nu numai în folosul mântuirii personale, ci și în folosul aproapelui, întemeind primele azile și spitale, fondând primul așezământ de asistență socială și medicală lângă Cezareea, supranumit Basiliada, venind în ajutorul celor săraci și neputincioși, îndemnând pe cei înstăriți să-și folosească averile ajutându-i pe cei nevoiași. Baziliada era un adevărat arsenal al călugărilor unde, pe lângă felurite meșteșuguri de strictă necesitate, se cultivau și artele.
Ceea ce caracterizează monahismul bazilian este grija de a împleti viața de obște cu reculegerea și apostolatul. Numai așa a înțeles Sf. Vasile că-și are dreptul la existență viața călugărească.
Scrierile sale au o mare importanță teologică și au fost traduse în foarte multe limbi. A aprofundat variate domenii teologice: dogmatice, ascetice, pedagogice și liturgice. Dintre lucrările dogmatice prin care apără învățătura despre Sfânta Treime amintim: Contra lui Eunomiu și Despre Spiritul Sfânt. Lucrări ascetice: Învățaturi morale, Regulile mari, Regulile mici, Despre judecata lui Dumnezeu, Despre credință. Sfaturile din ele nu-i privesc doar pe monahi, ci pe creștini în general și pe preoți. Omilii si cuvântări. Omilii la Hexaemeron (Geneză), Omilii asupra Psalmilor. A scris lucrări exegetice despre Isaia și Iov. Cuvântări pe diferite teme: dogmatice, morale, pedagogice, panegirice. Lucrări liturgice, corespondență: A scris Liturghia care-i poartă numele și după unii Moliftele; Colecția de scrisori cuprinde 365 de numere. A pus bazele Filocaliei împreună cu Sf. Grigore de Nazianz.